Le Morne – Mauritius – despre limite

Am în plan de ceva timp să vă scriu despre Mauritius, iar prima poveste este despre Le Morne. Și nu întâmplător am ales acest munte din sudul peninsulei ca protagonist al articolului. Pentru mine, este locul ce m-a purtat printr-o mulțime de stări, mi-s împins limitele și mi-a oferit o priveliște incredibilă. Dar să începem cu începutul.

Le Morne – patrimoniu UNESCO

Insula Maritius are în sudul său o peninsulă numită Le Morne; tot acolo se găsește și o stâncă imensă cu același nume, ce pare că răsare din oCeanul Indian. Localnicii îi spun munte, dar are puțin peste 500m altitudine – 556 de fapt.  Aproape de patru ori mai mic  decât Vf. Moldoveanu al nostru.

Locația e strâns legată de istoria insulei, motiv pentru care a fost inclusă în lista monumentelor UNESCO. Se spune că aici se refugiau sclavii în secolelul XVIII și la începutul secolului XIX. Fiind protejați de locul extrem de greu accesibil, sclavii care scăpau de la stăpânii lor, urcau pe munte și rămâneau acolo.

Le Morne – drumul spre vârf

Urcarea se face  dintr-un singur punct, iar zona e deschisă doar într-un anumit interval orar. La intrare există un paznic, iar acolo îți treci datele într-un caiet – pentru posteritate. De fapt, e o evidență a celor ce urcă pe munte, pentru că … Urci pe proprie răspundere (sau îți iei un ghid). În plus, se aplică de minune vorba cu trezitul de dimineață și ajunsul departe. Asta nu doar pentru că se încălzește și ți-e cald, dar și pentru că se încing rocile – și da, poteca spre vârf presupune să te folosești intens de roci pentru că uneori e tot ce ai în jur.

Primii kilometri se duc repede; o potecă lată, ușor de urcat. Ne întâlnim cu oameni care coboară deja, deși e 8 dimineața. Era o doamnă ce venea șchopătând, dar ne salutăm și ne continuăm drumul – o parte în jos și noi în sus. Când s-a încheiat poteca asta lată și am ajuns la primul view point am crezut că asta e, că s-a terminat traseul. Ei bine, de fapt de acolo începea distracția.

N-am mai făcut cățărări în viața mea, dar am avut ocazia să fac asta acolo. Fără echipament. Am urcat cu entuziasm, până m-a apucat groaza și plânsul. Și totuși am mai urcat puțin. Mai jos e o poză făcută de alți drumeți de pe același traseu, eu n-am apucat să fac fotografii atunci. Singura mențiune e că lipsea cu desăvârșire frânghia din peisajul pe care vi-l descriu. Eram doar eu cu mine, cu fricile și cu puterile mele. Și cu soțul meu, care încerca să mă încurajeze cum știa mai bine. Și apoi, stâncă în sus și-n jos; cât vedeai cu ochii!

Source: http://ashveen.com/hiking-le-morne-mountain-25/

Ca un carusel a fost cursa; atât urcușul, cât și coborâșul. Când m-am văzul înapoi pe poteca aceea lată, încă tremuram. Dar eram fericită pentru că știam că așa arată limitele depășite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *