Față în față – femeia de azi și de ieri

Lucrurile n-au fost mereu simple. Bine, nici acum nu sunt, dar am evoluat. Cu toții. Adică și noi, și problemele cu care ne confruntăm. Sau provocările, că mai nou le spunem așa – provocări.

Vin azi de la o conferință de leadership – una dedicată femeilor. Mi-s pline gândurile de fel și fel de informații. Unele rulează conștient, dar majoritatea știu că sunt acolo, undeva în background. Adică în spatele minții mele. Și n-am cum să nu mă gândesc la toate femeile pe care le-am văzut azi: stilate, puternice, emotive, frumoase, vulnerabile – fiecare unică în felul său, fără a mă gândi prin ce am trecut pentru a ajunge aici.

Loc de introspecție pare să fie tot timpul, așa că hai să ne întoarcem în timp cu ~70 de ani, undeva în anii ’50. Hai să descoperim femeia de atunci și să vedem evoluția în timp – a ei și mai ales a relațiilor care au transformat-o. Și cum putem descoperi asta mai bine, dacă nu uitându-ne într-un jurnal? Iar la baza textului de azi stă Jurnalul Aurorei Serfim scrisă de Sidonia Drăgușanu, care ne duce exact în perioada amintită anterior.

Viața oamenilor după cele două războaie era grea; erau probleme, dar nu mergea nimeni la psiholog să le rezolve. Acum, ca studentă la psihologie, rezonez din ce în ce mai mult cu o idee pe care am auzit-o tot azi la conferință: dacă mergem la dentist când ne dor dinții, la oftalmolog când ne dor ochii sau la ortoped când ne dor picioarele, de ce nu căutăm un terapeut și pentru momentele în care ne doare sufletul? Dar revenind la anii ’50, printre lipsuri, grijile de zi cu zi și un slalom printre acestea pentru a te putea redresa după războaie, în plină ascensiune a comunismului, pare că relațiile de cuplu erau un musai necesar supraviețuirii. Azi, pe de altă parte, sunt multe femei care aleg să rămână singure, iar presiunea socială nu mai e atât de mare (posibil ca în Danemarca sau în Finlanda să nu mai existe deloc, dar la noi încă se poartă).

Apoi, descoperim din jurnalul Sidoniei că violența nu era străină într-o relație de cuplu, asta dacă ne uităm la perechea Sidonia-Ștefan. Azi, mi se pare că lumea se împarte în două mari categorii. Femei care nu concep niciun fel de violeță ca făcând parte dintr-o familie – și aici mă refer la orice fel de violență, de la cea fizică, la cea verbală și așa mai departe. Personal, fac parte din această categorie. Totuși, există și cealaltă parte a monedei – relații disfuncționale, în care violența e prezentă în continuare. Și mă gândesc cu groază la statistici; recunosc că mi-e frică să mă caut care categorie e azi mai numeroasă (sper că nu a doua, sper că nu a doua). Și spun asta, conștientă fiind că de cele mai multe ori trăiesc în propria bulă.

Iar dacă îți doreai să evadezi dintr-o astfel de relație – care până la urmă nu era altceva decât un cerc vicios – și reușeai cumva, societatea îți punea eticheta unei femei nu tocmai cinstite. Azi ori ne-am obișnuit cu divorțurile, ori ne punem mai multe întrebări legate de context. Ne îngrijim mai mult de cum se simt oamenii și de o bunăstare la modul general (ori cel puțin așa simt). În primii ani de comunism pe de altă parte, ce să mai vorbim de simțăminte? Nici loc de a-ți expune punctul de vedere nu prea era, uneori nici măcar în propria familie, d-apoi să simți? Totuși, recomand vorbitul despre modul în care ne simțim. Mai ales făcut asta cu cei cu care ce împărțim viața. Deși, parcă fix față de aceștia ne e cel mai greu să ne deschidem sufletul.

Punându-le față în față pe femeia de azi și pe cea de ieri, tot ce pot spune e că mă bucur să fiu femeie aici și acum.

Gând bun!

Articol scris pentru Spring Superblog 2019.

Share: